During the confruntation and the political offer, the main actors (parties, elites and political class) bring out programs and politicians. More then once the personalities of the latter determine the way the political fight ends.

 

Dacă ar mai trăi astăzi, Machiavelli ne-ar recomanda idealismul drept conduita cea mai pragmatică”.

 

Natura umană sau cea socială, în care principiile şi categoriile politice se prezintă sub forma unor relaţii imuabile, şi care pot fi regăsite în cazuri concrete, cum ar fi acţiunea politică, sunt complet neglijate.

O importanţă semnificativă în jocul politic, ai cărui actori şi regizori sunt însăşi politicienii, este acordată tacticilor şi strategiilor care pot aduce victoria, sigur ea fiind obţinută numai prin intermediul legitimizării acesteia. Fără a fi sistematizate, acestea se aplică după reguli dinamice, care sunt inaccesibile sferelor care sunt retrase faţă de politic.

Latinii antici aveau o vorbă ’’Qui plurimum habit is qui minimum qupit’’. ’’Cu cît mai mult îţi doreşti cu atît mai puţin ai’’. Contemporanii, au preluat zicala aceasta interpretînd-o ca o condiţie sine-qua-non în toate fazele vieţii sociale, politice, economice, culturale etc. şi nu doar datorită democraţiei care ne-a permis realizarea pe diferite planuri, discoperind noi domenii, noi realităţi şi noi profesii.

Astfel politicianul fie că este privit dintr-o perspectivă elitistă (V. Pareto, M. Weber, G. Mosca, R. Michels, C. Rădulescu-Motru etc.) – ca individ care îşi dobîndeşte statutul şi rolul de excepţie pe scena politică în virtutea unor calităţi naturale deosebite: inteligenţă, curaj, putere de muncă, vocaţie mesianică, predispoziţie spre acţiune (E. Erikson, H. Lasswell) – succesul şi notorietatea publică fiind considerate drept pîrghiile de rezolvare şi compensare ale frustraţiilor juvenile refulate (M. Weber, S. Moscovici) – care supralicitează calităţile lideruli prin originalizarea acestora în ceva suprauman, inaccesibil cunoaşterii: carisma – sau artistică (R.G. Schwartzenberg) – care priveşte politicianul, prin similitudine cu lumea show-biz-ului, ca o vedetă a spectacolului politic, model-imagine construit de oameni specializaţi în arta persuasiunii şi comunicării – se legitimează ca şef “instituţional al unui grup şi care, prin prezenţa sau activitatea sa, influenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile politice care să corespundă atît aşteptărilor grupului, cît şi necesităţilor momentului”.

Astfel, un politician, este nici mai mult nici mai puţin ilizia deşartă în căutarea idealului, adică a devenirii sale de lider politic – oferindu-ne atîtea concepţii, fraze, soluţii, idei intortocheate luate din lumea mare a politicii, încît nollens-vollens ajungi că începi să le crezi, mai ales toate promisiunile şi făgăduelile aduse în campanile electorale.

Asemeni unui actor, un politician îşi cunoaşte bine meseria, îşi îndeplineşte pe deplin rolul. Şi cu cît mai puţin are cu atît mai mult îşi doreşte.

Dăcă ar fi să-l preluăm pe Machiavelli, atunci în viziunea sa Codul Moral al unui politician, sau al unul conducător ar trebui să conţină următoarele caracteristici:

·                        Să fie leu, pentru a avea autoritate şi a fi ascultat;

·                        Să fie lup, pentru a se putea ’’năpusti’’ asupra rivalilor;

·                        Să fie vulpe, pentru a fi viclean şi isteţ pentr ai putea duce de nas atîtî pe adversary cît şi pe cei supuşi;

Toate aceste calităţi, împreună, contribuind în egală măsură la realizarea scopului propus, indiferent de mijloacele utilizate, ori iarăşi după spusele aceluiaşi Machiavelli – scopul scuză mijloacele.

Acceptînd societatea actuală ca una post-industrială, trebuie să remarcăm că rezultatele rămîn nesatisfăcătoare. Acestei idei îi sunt prielnice anumite momente, cum ar fi: mijloacele de acaparare şi de menţinere a puterii, care s-au schimbat; natura stemului politic în întregime este alta.

În continuare, instituind menirea ideii de elborare a unui proiect moral ideal de comportare a politicianului, trebuie să spunem că acest preambul este menit să schiţeze fugar natura conceptelor cu care putem opera în cadrul unor analize ale vieţii politice, şi în special al politicianului, vorbind aici despre o teorie aplicată, marcată exclusiv în baza exemplelor practice.

Una dintre primele observaţii la adresa acestei idei pretinde profund faptul că “în politica modernă, mesajul pozitiv al unui politician despre o problemă – fondul candidaturii sale – a devenit mai important decît banii, imaginea, atacurile negative şi partizanatul politic”.

Acesta ar trebui să fie un îndemn idealist către pragmatism, ceea ce s-ar traduce prin buna aplicare a ideii în practică, astfel încît să se ajungă la avantajul maxim al politicianului care are cea mai bună idee în ce priveşte organizarea politică şi socială. Raţionalitatea acestei idei poate fi rezumată la următoarele: ’’Politicianul care nu îşi exploatează fără scrupule cunoştinţele din trecut fie va fi obligat să obţină bani necuraţi, fie nu va obţine bani. În primul caz îşi va pierde virtutea, iar în al doilea rînd va pierde alegerile”.

Esenţa politicianului se identifică cu “idealul puterii”, la E. Cioran, “voinţa puternică şi autoritatea despotică”, la G. Le Bon, omul “funcţiilor publice”, la Nietzsche, “voinţa de putere”, la Spranger, “libidoul puterii”, la G. Uscătescu, “a trăi pentru politică”, “capacitatea de a controla pulsul fenomenelor istorice importante, de a băga mîna între spiţele roşii istoriei”, “autoritatea carismatică”, la M. Weber, puterea mitului – imaginea “salvatorului”, a “omului providenţial”, la R. Girardet, o “componentă a elitei puterii”, la C.W. Mills, “centrul de concentrare a intereselor grupului”, la R. Dahl, “harul, carisma”, la S. Moscovici, “omul de stat care umple prăpastia dintre viziunea sa şi experienţă’’, la H. Kisinger.

Abordînd idea morală a aserţiunilor unui politician, vom spune că el trebuie să corespundă unor parametri, care ar intra ca fiind conforme cu principiile codului moral, cum ar fi:

·                        vocaţia puterii (politicianului) – dimensiune a puterii, conducerea este exercitată de oameni politici care în vîltoarea competiţei politice se identifică cu anumite motivaţii şi scopuri, antrenează mijloace şi resusrse instituţionale, politice, psihologice pentru a stimula şi satisface orizontul de aşteptare al adepţilor şi susţinătorilor.

·                        competenţă politică – o cunoaştere profundă a fenomenului politic, a conţinutului procesual prezent, dar mai ales a potenţialului de dinamică, a tendinţelor latente. iune”. În prezent competenţa politică a unui politician subsumează “cunoştinţe şi abilităţi pentru exercitarea influenţei şi orientarea vieţii sociale în direcşia cerută de valorile democraţiei şi ale afirmării drepturilor omului”.

·                        pasiune, responsabilitate, clarviziune şi discernămînt în evaluarea şi înrîurirea fenomenului politic – trăsături care, remarca M. Weber, trebuie să caracterizeze necondiţionat comportamentul moral al politicianului.

Oamenii politici, dincolo de perioada în care apar şi se manifestă, au trăsături asemănătoare: ethos agresiv, dorinţa de dominaţie, activism fără principii, finalitatea actelor sale vizează puterea căreiaîşi sacrifică totul, manifestarea lui acţională nu are nimic comun cu morala, prejudecăţile etice şi religioase constituie un lux, şi afectează destinul; mobilul dinamismului şi ascensiunii sale iradiază din ură (virtutea esenţială), ura faţă de unii, dragoste faţă de alţii; se apropie de artist prin actul creaţiei; nu este obligat să creadă în ce face, însă trebuie să reuţească întotdeauna.

Toate aceste calităţi se subordonează cu necessitate unui interes obiectiv, inexistenţa acestuia generează tirani sau aventurieri, dar nicidecum oameni politici.

Back to top