Încă din cele mai vechi timpuri experienţa umană aduna şi alegea acele reguli, convenţionalităţi şi tradiţii de comportare care corespundeau intereselor susţinerii comunicării. Odată cu apariţia statelor şi dezvoltării relaţiilor dintre ele au apărut şi primele norme de comunicare între state. În procesul dezvoltării, documentele diplomatice a suferit mari modificări. Iată cum ne descrie istoria diplomaţiei apariţia şi dezvoltarea documentelor diplomatice pe parcursul dezvoltării şi progresării relaţiilor dintre oameni.[1]

Istoria Orientului antic a păstrat un număr impunător de documente -corespondenţă diplomatică, tratate şi alte acte internaţionale - care atestă existenţa unor norme protocolare referitor la primirea soliilor şi întocmirea documentelor. Într-o operă literară din acea epocă, "Poveţele lui Ahtoi” întocmită de un scrib se spune: "Când curierul (solul) porneşte într-o ţară  străină, el îşi face testamentul... de teama leilor şi a asiaticilor. Întorcându-se din Egipt, nici n-a ajuns bine în grădină şi pe pragul casei sale, că seara trebuie să plece din nou... Când porneşte din non la drum, îşi pune la brâu o cărămidă’’. Într-un al monument literar din aceeaşi perioadă (secolul XV-lea - al XlV-lea î.e.n.), "Povestirea egipteanului Sinuhet găsim menţiuni despre solii egipteni care călătoreau în ţările din Asia. În această operă, este vorba despre un egiptean ce se stabilise pe pământurile unui principe sirian şi care povesteşte despre ospitalitatea cu care-i primea pe trimişii faraonului: "Solul care se îndreaptă spre nord sau spre sud se oprea la mine...

Istoria Orientului antic a păstrat un anumit număr de documente - corespondenţă diplomatică, tratate şi alte acte internaţionale - care atestă existemnţa unor legături întinse între statele din Orientul antic.

Unul dintre cele mai mari state ale Orientului antic a fost Egiptul, care încă în mileniul al treilea înaintea erei noastre, faraonii egipteni au încercat să stabilească legături cu ţările învecinate. În epoca domniei faraonilor din dinastia a VI-a (Secolul al XXV-lea î.e.n.), egiptenii trimiteau soli în ţara Punt, care se afla pe coasta Somaliei de astăzi. Trimişii egipteni porneau cu corăbiile în adevărate expediţii şi duceau tratative cu căpeteniile triburilor locale.

Spre începutul mileniului al doilea înaintea erei noastre, relaţiile Egiptului cu statele vecine, ce se formaseră în Asia, au devenit mai frecvente. La curtea faraonului egiptean apăruse o categorie specială de slujitori, trimişi în calitate de curieri la popoarele asiatice. Intr-o operă literară din acea epocă, Poveţele lui Ahtoi, întocmită de un scrib care descrie fiului său avantajele profesiunii sale şi aspectele negative ale altor profesiuni, este amintită şi munca de curier. Iată ce spune el: „Cînd, curierul porneşte într-o ţară străină, el îşi face testamentul de teama leilor şi a asiaticilor. Întorcîndu-se în Egipt, nici n-a ajuns bine în grădină şi pe pragul casei sale, că seara trebuie să plece din nou. Cînd porneşte din nou la drum, îşi pune la brîu o cărămidă’’.

Într-un alt monument din aceeaşi perioadă, Povestirea egipteanului Sinuhet, găsim de asemenea menţiuni despre solii egipteni care călătoreau în ţările din Asia. În această operă, este vorba despre un egiptean ce se stabilise pe pamînturile unui principe sirian şi care povesteşte despre ospitalitatea cu care-i primea pe trimişii faraonului.[2]

Orientul antic cunoştea practica tratativelor diplomatice duse înaintea începerii operaţiilor militare. În secolul al XVI-lea î.e.n., într-un moment de extremă încordare a relaţiilor dintre hicsoşii nomazi, care cuceriseră nordul Egiptuluî, şi regii Tebei, conducătorul hicsoşilor, a prezentat cîrmuitorului Tebei pretenţii inacceptabile, ameninţînd cu război în caz de refuz. Este cel mai vechi caz de ultimatum din cîte se cunosc în istoria relaţiilor internaţionale.

După lupte grele, care s-au încheiat cu izgonirea hicsoşilor din Egipt, şi după un şir de campanii ale faraonilor din dinastia a XVIII-a în ţările învecinate din Asia, s:a stabilit un schimb sistematic de solii între conducătorii Egiptului şi alte state din Orientul antic.

Sub cea de-a XVIII-a dinastie, graniţele Egiptului ajungeau pînă la lanţul munţilor Taurus şi pînă la fluviul Eufrat. În această vreme, Egiptul deţinea, un rol primordial în viaţa internaţională a Orientului antic. Egiptenii întreţineau intense legături comerciale, culturale şi politice cu toată lumea cunoscută pe atunci: cu statul hittiţilor din Asia anterioară, cu statele din nordul şi sudul Mesopotamiei (Mitanni, Babilon şi Asiria), cu Creta şi cu insulele din Marea Egee, cu principii din Siria şi Palestina, care, sub dinastia a XVIII-a şi mai ales în urma campaniilor faraonului Tutmosis al III-lea, se găseau sub dominaţia egipteană. Corespondenţa diplomatică era dusă în Egipt de o cancelarie de stat specialii pentru problemele externe.

Dintre numeroasele monumente ale diplomaţiei Orientului antic, cel mai mare interes îl prezintă, prin volumul şi bogăţia conţinutului, corespondenţa de la El-Amarna şi tratatul din anul 1296 î.e.n., între faraonul egiptean Ramses al II-lea şi regele hittiţilor Hattuşil al III-lea. Amarna este o localitate situată pe malul drept al Nilului, în Egiptul mijlociu, fostă reşedinţă a faraonului egiptean Amenhotep al IV-lea. În anii 1887-1888, s-a descoperit aici o arhivă care cuprinde corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a - Amenhotep al III-lea şi a fiului său Amenhotep al IV-lea (la mijlocul celui de-al doilea mileniu, în secolul al XV-lea - al XlV-lea î. e. n.). S-au păstrat circa 360 de tăbliţe de lut, conţinînd scrisori trimise faraonilor mai sus amintiţi de conducătorii altor state şi de principii sirieni. O completare esenţială la arhiva de la El-Amarna o aduce arhiva regelui hittit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului hittit (nu departe de Ankara de astăzi).

Arhiva de la El-Amarna este formată, în mare parte, din scrisori ale principilor sirieni şi palestinieni adresate faraonului, căruia îi erau supuşi. Principatele din Siria şi Palestina erau un fel de state-tampon între cele două mari puteri ale Orientului antic: statul hittit şi Egiptul. Faraonul avea interesul să menţină o vrajbă permanentă între principi şi să-şi consolideze astfel influenţa în Siria. Principalul conţinut al scrisorilor trimise de principii din Siria şi Palestina îl constituie schimbul de salutări şi amabilităţi, negocieri cu privire la contractarea unor căsătorii, cereferi de ajutor militar, de aur şi daruri. „Că doar în Egipt aurul se găseşte la fel de mult ca şi nisipul", se repetă mereu în aceste scrisori. La salutări şi rugăminţi se adaugă plîngeri, denunţuri şi calomnii ale unor principi împotriva altora. Corespondenţa cuprinde şi informaţii despre trimiterea de caravane.

Datorită dominaţiei asupra Siriei şi Palestinei, faraonii trebuiau să întreţină legături mai intense cu regii statelor Mitanni şi Babilon. În arhiva de la El-Amarna s-a păstrat corespondenţa diplomatică a regilor din Babilon şi Mitanni cu Amenhotep al III-lea şi Amenhotep al IV-lea. Scrisorile au un conţinut destul de variat, clar întotdeauna este vorba exclusiv de regi, a căror personalitate se identifică cu întregul stat. Astfel, Amenhotep al III-lea ar dori să aibă în haremul său o prinţesă din Babilon, şi-l informează despre aceasta pe „fratele" său, regele Babilonului, Kadaşman-Harbe. Acesta nu se grăbeşte să-i satisfacă rugămintea, invocînd trista soartă a surorii sale, una dintre soţiile faraonului. În scrisoarea de răspuns, faraonul îi acuză de lipsă de probitate pe solii babilonieni, care au adus regelui informaţii false despre situaţia surorii sale. La rîndul lui, Kadaşman-Harbe îi reproşează faraonului comportarea prea puţin curtenitoare cu împuterniciţii săi, care nici n-au fost măcar poftiţi la festivitatea jubiliară.[3]

Toate documentele menţionate mai sus erau redactate în limba babiloneană, limba diplomatică a acelor vremuri, folosindu-se scrierea cuneiformă.



[1] Zorin V.A. Istoria diplomaţiei, Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1962, pag 33

[2] Raymond Cohen , On Diplomacy în the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP discussion paper 2, 1995), pag. 102-110

[3] Селянинов О.П. Тетради по дипломатической службе государств. История и современность. - М.: Анкил, 1998, c 69

Back to top